munte

Despre munte s-a scris mult, a curs multa cerneala, sau tocit penite, dar nu iti poti da seama de maretia muntelui decat atunci cand esti acolo. te simti cel mai mare om de pe pamant, te linisteste, te impaca cu tine insuti. Linistea de sus e apasatoare daca esti obisnuit sa stai undeva in centrul unui mare oras si zgomotul infernal a devenit parte integranta a vietii tale cotidiene, dar in acelasi timp este o liniste odihnitoare, poate cele cateva ore de pace dintr-un an. regret faptul ca romanul nu mai merge pe munte, nu mai face miscare si atunci cand merge nu stie cum sa isi bata joc. Am fost placut surprins sa intalnesc foarte multi turisti straini care urcau spre Vf. Moldoveanu si nici macar un roman, asta fara sa punem la socoteala ca foarte multi romani nu stiu care este cel mai mare varf de munte din tara.
Despre munte nu se vorbeste mult, ci se traieste.
Urcati pe munti, comportati-va ca atare, civilizat si muntele va va rasplati cu ceva ce e de pret intr-o societate plina de atata stres, va va reda - linistea - pierduta.

În munţi
de Octavian Goga

Voi, munţilor mândri, moşnegi cununaţi
Cu stelele bolţii albastre,
În leagănul vostru de codri şi stânci
Dorm toate poveştile noastre.
Alături de şoimii cu ochii aprinşi,
Din tainica voastră dumbravă,
Se-nalţă-ndrăzneţe-n lumina din cer
Şi visele noastre de slavă.

În voi îşi deşteaptă plânsorile ei
Frumoasa mea ţară săracă,
Cu braţe lipsite de-al luptei fior
Şi buze ursite să tacă.
La voi vine jalea-i când vifor păgân
Purcede strigarea să-i frângă,
În cântec o schimbă pădurea de brazi
Şi-n lume-o trimite să plângă.

La voi mă îndrumă-n cărările ei
Şi biata mea soartă pribeagă,
Pădurea cea veşnic lipsită de somn
Mi-e sfântă şi-atâta de dragă.
Cântarea măiastră din codrii cărunţi
Dă strunelor mele povaţă,
Şi-o mândră poveste strivită de vremi
Truditul meu suflet învaţă.

Din culmea pleşuvă cu creştetul alb
Privirile-mi zboară departe,
Şi-n mintea supusă tresare aprins
Fiorul măririlor moarte.
Un vaier amarnic se zbate-n amurg
Şi stăruie-n zvonuri de ape,
Al munţilor vaier mă zbuciumă-n piept
Şi-mi tremură plânsu-n pleoape.

O vitregă soartă, cu patima ei,
Pe-ntinsele culmi şi poiene,
În vremuri pitice, iubirii de fraţi
Ziditu-i-a graniţi viclene...
A pus miezuine şi stavil-a pus,
Rupându-vă creştetu-n două,
Când Domnul, stăpân pe pământ şi pe cer,
Pe voi v-a dat, munţilor, nouă!

Vă arde ruşinea din creştet, ades'
Voi aspră porniţi vijelie -
Şi sufletu-mi lacom vă soarbe atunci
Năprasnica voastră mânie!
Din urletul vostru sub cerul aprins,
Din ploaia de trăsnete grele
S-a naşte odată, plutind peste vremi,
Cântarea cântărilor mele!