Au trecut peste 40 zile, de cand ai ales sa antrenezi si sa profesezi, de undeva de sus.
M-am gandit sa astern cateva randuri in amintirea ta si poate ca cineva se va intreba, de ce aici pe blog? Pentru ca a fost ideea ta, de a-mi construi propriul meu spatiu de vise, bucata mea de cer in care sa imi inchipui o alta lume, mai frumoasa si mai putin dureroasa.
Ne stim de mai bine de 10 ani, din ziua unui 5 octombrie 2006, cand implineai 20 de ani. O zi friguroasa, pentru un om cu un suflet cald, ce topea in jurul lui orice umbra de raceala si tristete. Am atatea amintiri frumoase, atatea zambete, atatea incurajari si bucurii, incat azi parca, o parte din sufletul meu s-a pietrificat in dorinta de a le pastra pentru vesnicie.
Lacrimi imi inunda fata si imi brazdeaza obrajii in timp ce mintea alearga cu tine pe Transfagarasan. Tu pedaland si eu in telecabina fotografiind, imortalizand pentru vesnicie zambetul tau si determinarea. Iti vad privirea mereu iscoditoare, dornica de a cunoaste mai multe, de parca stia ca la un moment dat, mult, mult prea devreme, vei pleca de aici, imbratisand frumusetea Campiilor Elizee.
As avea multe de scris, pagini intregi de amintiri, dar nodul din gat se incapataneaza sa ramana acolo, ca si cum ar spune ca e de ajuns. Unele lucruri trebuie sa ramana in umbra, dar nu in neuitare. Pentru ca cine uita, va fii condamnat.
Nu am sa te uit, suflet drag. Si pentru ca am mai spus-o, prietenia noastra va continua in vesnicie stiind ca inima mea, ca si a ta nu are iesiri, doar intrari.
De acum incolo, tu vei zambi de Sus, ca un adevarat Profesor de viata simpla, iar eu de aici, cu lacrima tremuranda si inima frematand de tristete voi inalta privirea catre Cer, asteptand un semn.
Pana la revederea noastra, citeste-mi inima, stimabile.
